Autorităţi care şicanează

De ce este în stare birocraţia atunci când este vorba despre producători locali pot fi ilustrate cu cele întâmplate în mica localitate Káptalantóti din Ungaria.

O rudă de a mea, care locuieşte în localitatea vecină mi-a povestit că în piaţa micii localităţi din apropierea Lacului Balaton în fiecare vară s-au perindat mai marii vieţii politice, spirituale, artistice din Ungaria, toată lumea bună, de la miniştri la academicieni. Aici şi-au făcut cumpărăturile, au iubit acest loc şi totuşi de la o zi la alta piaţa a fost închisă. A omorât-o birocraţia. Degeaba a avut mulţi clienţi sus-puşi…

O dată pe lună şi noi organizăm sub arcadele clădirii Consiliului Judeţean Harghita târgul pentru producătorii din zonă, iar această iniţiativă a avut ca rezultat faptul că asigură traiul – sau măcar întregeşte veniturile – a mai bine de o sută de familii. Din această piaţă a pornit mişcarea Produs Secuiesc, iar azi nu numai la Miercurea-Ciuc, sub arcadele Consiliului Judeţean Harghita se organizează Târgul Produselor Locale, unde îşi etalează marfa micii producători din Secuime, ci acest târg este organizat şi la Odorheiu-Secuiesc şi la Târgu-Secuiesc, iar în viitorul apropiat se vor găsi aceste produse şi în pieţele din Sibiu şi Bucureşti. Dar pot aminti şi marile lanţuri de supermarketuri din Ungaria, care desfac produse secuieşti. Pe lângă marca Produs Secuiesc, au fost înregistrate deja mărcile Góbé (apelativ al secuiului), Átalvető (Traista), Székely Gyümölcs (Fructe Secuieşti), deci s-a mişcat ceva pe tărâmul micilor producători din Secuime. Mulţi producători, gospodari, meşteşugari, anonimi în faţa marelui public, au început să producă ceea ce ştiu, au început să lucreze pământurile până acum lăsate în paragină, să îngrijească livezile şi grădinile de zarzavaturi părăginite. Oamenii au început să creadă că are rost să lucreze pământul, livada. Cine nu crede, să viziteze oraşul Cristuru-Secuiesc, unde din iniţiativa şi prin asocierea a 500 de familii de gospodari a fost cumpărată de mult închisa fabrică de prelucrare a laptelui, care a fost modernizată şi redeschisă. Astăzi această fabrică asigură existenţa, sau măcar întregeşte veniturile a multe sute de familii, reprezintă un vis împlinit, reprezintă luminiţa de la capătul tunelului. Deci avem mult de pierdut.

Şi la noi există birocraţie, şi noi ne-am confruntat cu frecventele şicanări din partea diferitelor organe de control, dar până acum am reuşit să ţin în frâu aceste încercări de a pune beţe în roate târgului produselor tradiţionale prin prezenţa mea la acest târg. Am petrecut cât mai mult timp cu putinţă la aceste târguri, am stat de vorbă cu producătorii, cu cumpărătorii, fiindcă am ştiut că şi alţii ştiu că este primordială pentru mine existenţa acestui târg. Astfel am reuşit să menţin controalele pe făgaş normal. Din această cauză a funcţionat şi funcţionează şi astăzi târgul. Dar ieri a intervenit un element nou, faptele întâmplate sunt relatate în articolul anexat. Se poate pune întrebarea: de ce a fost necesară trimiterea unui comando din Braşov pe capul micilor producători secui? Bănuiesc că răspunsul la această întrebare îl ştie oricine: de la Bucureşti s-a dat comanda că trebuie luat la puricat tot ceea ce are în denumire epitetul de „secui”. Au mai fost asemenea controale, acţiuni concentrate, nu aceasta este primul. Dar până acum aceste acţiuni s-au limitat la politic, eventual au atins cultura, folosirea limbii materne, a simbolurilor. Din păcate, acum aceste şicanări au atins un tărâm în care pot produce multe dureri multor familii: tărâmul existenţial. Cu acest aspect nu e de glumit.

Mă întreb: ce este de făcut?

Să scriem petiţii, să organizăm manifestări de stradă?

Dar ce finalitate ar avea aceste acţiuni, mă întreb.

Împotriva cui sau a de ce am manifesta?

Imediat ni s-ar vârî sub nas vreo 36 de directive UE şi s-ar demonstra că toate acestea au fost încălcate de micii producători. E ca în bancul cu iepuraşul care ia palme şi dacă are ţigări cu filtru şi dacă n-are, iar dacă are de toate, iar palme fiindcă poartă şapcă… Iar dacă n-are şapcă, de aia primeşte peste bot. Piaţa din Káptalantóti a fost desfiinţată de birocraţi cât ai zice peşte. La noi nu ar reuşi? Să fim serioşi…

Dar târgul micilor producători este doar o latură a problemei. Dacă ne amintim, a apărut manualul despre istoria secuilor. Apariţia volumului a fost urmată de apariţia diferitelor controale, de apariţia declaraţiilor politicienilor, de apariţia ameninţărilor din partea Ministerului Educaţiei. Dar în final apele s-au liniştit. Atât am argumentat în favoarea cărţii, că la Bucureşti şi-au dat seama că nu se va produce apocalipsa din cauza unui manual, iar volumul a atins un tiraj de 20 de mii de exemplare. Dar au vrut să stopeze editarea cărţii? Da, şi se pot stopa multe. Spun acest lucru mai cu seamă acelora care în calitate de actori publici nu au făcut nimic palpabil, decât să deseneze cai verzi pe pereţi.

Câte alte iniţiative sunt în derulare? Multe: de exemplu şi în celelalte trei regiuni istorice ale judeţului prin asocierea gospodarilor se lucrează la repornirea vechilor fabrici de industrializare a laptelui; sunt în stadiul de execuţie şi de autorizare mai multe ateliere de prelucrare a fructelor; mici abatoare sunt gata de a fi repuse în funcţiune; sunt derulate multe programe de calificare pentru gospodari. Şi aceste iniţiative ating doar sfera agriculturii şi a prelucrării produselor agricole. Dar este bine ştiut faptul că în judeţ sunt multe spaţii de cazare în pensiuni. Dar aceste locuri în marea lor majoritate sunt nefolosite, nu produc foloase. Necesită un efort uriaş păstrarea în stare de funcţiune a acestor investiţii, pentru ca ele să traverseze cu succes perioada de criză, dar prin descinderea unui comando braşovean ca cel de sâmbătă, se poate face imposibilă viaţa majorităţii acestor pensiuni. Şi încă nu am spus niciun cuvânt despre scăderea iminentă a numărului turiştilor după fiecare circ politic legat de Ţinutul Secuiesc. Turistul, fie el de etnie sau de cetăţenie română sau maghiară, preferă să se destindă la munte într-un loc liniştit, fără lucruri stresante, fără circ. În Munţii Harghitei dorim să construim un sistem de pârtii care să devină concurentul pârtiilor din Alpi, proces care la rândul lui poate fi împiedicat de către diferitele oficii, autorităţi, servicii şi organe de control…

Aş putea enumera îndelung ceea ce se poate înfăptui şi la ceea ce se poate fi împiedicat. La mai toate lucrurile.

Şi am ajuns din nou la marele nihil al anilor ’90. Şi nici măcar acolo, fiindcă la începutul anilor ’90 nu avea în buzunar fiecare tânăr din Secuime paşaportul cu care poate călători liber în toată Europa, atunci nu putea să treacă graniţa Ungariei cu Austria. Dar acum toţi au paşaport, unii dintre ei chiar două paşapoarte, iar Londra se află la o distanţă de trei ore cu avionul, biletul putând fi cumpărat la jumătatea salariului minim pe economie. Oare nu-i mai uşor să livrezi pizza pe Insulele Mann, decât să te necăjeşti cu vitele şi cu ursul? Şi încă nici nu am pomenit de oportunităţile care sunt la îndemâna medicilor, informaticienilor, inginerilor… Aici ar câştiga 250 de euro lunar, sumă care se poate câştiga în două ore în Vest. Iar cine crede că Ungaria este tărâmul făgăduinţelor pentru tinerii maghiari din Ardeal care nu-şi găsesc rostul, se înşeală amarnic: avionul care decolează de la Târgu-Mureş, purtând tineri ardeleni maghiari zboară la 10 mii de metri deasupra Budapestei şi aterizează la Londra… Aceasta este realitatea şi ar fi timpul să ne confruntăm cu ea.

Din această cauză mă adresez acelor politicieni, în opinia cărora aici nu se întâmplă nimic, deci nu au nimic de pierdut din cauza circurilor politice actuale şi se pot erija în apărători ai drepturilor naţionale de dimineaţa până seara, să înceteze micul lor joc, să nu-şi clădească piedestal pe circul româno-maghiar. Dacă nu din alte motive, măcar din considerente electorale: poate că mulţi încă nu-şi dau seama dar nu are priză la electorat dacă te baţi cu pumnii în piept. Iar dacă micii producători plătesc amenzi consistente din cauză că aleşii lor au făcut-o lată din nou, la sfârşitul mandatului se pot trezi cu surprize.

Pentru cine nu ştie: problema cea mai mare a oamenilor este subzistenţa, locul de muncă. Baza autonomiei este bunăstarea familiei. Cine realizează această bunăstare, ajută procesul de făurire a autonomiei, a rămânerii pe pământul natal. Cine nu se îngrijeşte de acest lucru, ci doar clădeşte castele de nisip, acela distruge autonomia.

Un alt fapt pe care doresc să îl remarc este acela că dacă un politician, un ales, să zicem un primar sau un deputat, aparatul de lucru al primăriei din bani primiţi de la bugetul central sau din bani europeni asfaltează x kilometri de drum, construieşte x kilometri de reţea de apă, face un lucru bun. Dar acesta nu mai este suficient, deoarece pentru ca secuiul să poată folosi drumul modernizat sau reţeaua de apă, trebuie să aibă bani de maşină, de benzină, de întreţinere. Pentru asta însă are nevoie de loc de muncă, de mijloace de subzistenţă, de o afacere din care să-şi poată întreţină familia, are nevoie de economie. Din păcate, observ că mulţi edili se gândesc că dacă au asfaltat câţiva kilometri de drumuri şi au construit câţiva kilometri de reţea de apă sau canalizare nu trebuie să se mai ocupe de altceva, şi-au făcut treaba. Din taxele locale, din banii primiţi de la judeţ sau de la Bucureşti, ori proveniţi din surse europene nu e mare lucru să asfaltezi, să construieşti reţele de apă, cu atât mai greu este să te ocupi de chestiuni care se ridică asupra acestora: localitatea pe care o conduce să se transforme într-o comunitate viabilă, unită. Am convingerea că reprezintă o valoare creşterea numărului de familii care îşi făuresc traiul aici, care au încredere în viitor. Iar acest lucru nu depinde de kilometri asfaltaţi, de cutiile din metal, numite săli de sport, de etajele construite deasupra şcolilor sau de casele de cultură modernizate.

Aceste lucruri sunt necesare, dar nu sunt nici pe departe suficiente.

Mai doresc să subliniez, că două treimi din maghiarii din România trăiesc în judeţele Covasna şi Harghita. Toate celelalte judeţe au populaţie maghiară minoritară, maghiarii trăiesc în diasporă: în judeţele Mureş, în cele din centrul Ardealului, din Ţara Crişurilor maghiarii chiar dacă sunt majoritari în localităţile locuite de ei, sunt minoritari în raport cu populaţia judeţului. Cel mai mare oraş cu populaţie preponderent maghiară este Sfântu-Gheorghe… Deci ar trebui să ne gândim şi la consecinţele tuturor acţiunilor întreprinse în Secuime asupra întâmplărilor din localităţile în care funcţionarea claselor cu predare în limba maghiară cu efective mici de elevi depinde de bunăvoinţa primarului român, de bunele relaţii clădite cu el, respectiv de aplicarea principiului „a trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască”.

Revenind asupra discursului despre autonomie, se poate vorbi cât e ziua de lungă, perindându-ne de la un post de televiziune la altul, cum funcţionează aceasta în Insulele Aland, în Ţara Bascilor, în Catalonia sau în Tirolul de Sud, dar aceasta nu are nicio finalitate. Nu are fiindcă noi trăim aici şi acum şi trebuie să ne ocupăm de chestiunea: cum ajungem mai departe. Aici şi acum.

Am convingerea – convingere care izvorăşte din experienţa de zi cu zi – că acestea sunt aşteptările membrilor comunităţii: să creăm premisele dezvoltării. Criza economică este în toi, ne confruntăm cu probleme peste tot, suntem în opoziţie, deci ne este greu. Dar nu avem altă cale de urmat, decât cea trasată mai sus. Cu mentalitatea „cine a dat prima palmă” nu putem merge înainte…

Faptul că noi, politicienii suntem ponegriţi zi de zi în presa bucureşteană ţine de statutul, de meseria noastră. Dar dacă aceste atacuri sunt îndreptate asupra oamenilor de dincolo de politică, datoria noastră este de a contracara aceste atacuri. Guvernanţii actuali au interesul de a stârni scandalul, acest lucru este evident. Atât ştiu ei să facă, la asta le stă capul: sunt incapabili să guverneze, măresc taxele şi impozitele, şi ca să ascundă acest lucru, generează circul oferit populaţiei prin intermediul posturilor de televiziune. Dar dacă noi intervenim în acest proces prin a pune paie pe foc, în loc să folosim modestele noastre posibilităţi pentru aplanarea acestor conflicte, aducem deservicii acelora pe care îi reprezentăm, celora care ne-au acordat încrederea la ultimele alegeri. Trebuie să facem faţă provocărilor, dar trebuie să lucrăm şi să acţionăm cu cap, în mod cugetat deoarece în România este mai valabilă ca oriunde altundeva afirmaţia conform căreia „Numai boul este consecvent”.