Răspuns la comentarii

Mulţumesc cititorilor români ai blogului meu pentru că prezintă interes atât de mare faţă de însemnările mele. De regulă, precedentele însemnări – multe la număr,  care au atins probleme la fel de importante – au fost citite de 20, 30 de vizitatori, însă ultima însemnare (http://www.borbolycsaba.ro/ro/bd/o-stire-scurta-in-atentia-domnului-prefect.html) a avut mai bine de 700 de cititori, în mare măsură datorită faptului că această însemnare a avut un larg ecou mediatic.

Înainte de a răspunde comentariilor, consider necesar să subliniez faptul că citind aceste comentarii am impresia că noi, maghiarii din România, suntem priviţi de către majoritatea românească – mai ales de către cei care nu au contacte directe cu noi – ca nişte imigranţi nou-veniţi care s-au perindat pe aici şi îşi revendică tot felul de drepturi ieşite din comun. Dat fiind acest aspect, este necesară sublinierea faptului că noi trăim aici de mai bine de un mileniu, suntem parte a acestui stat la bine şi la rău. Istoriografia maghiară şi cea românească abordează în mod diferit istoria convieţuirii româno-maghiare, dar sunt convins că după multe secole de convieţuire întrebarea cine a fost aici mai întâi, nu mai are relevanţă.  Acest pământ este al tuturor care trăiesc aici de secole, indiferent de apartenenţa lor etnică.

Un alt aspect al problemei asupra căruia doresc să atrag atenţia este faptul că România este semnatară a numeroase convenţii referitoare la apărarea drepturilor minoritare, documente care asigură dreptul tuturor persoanelor aparţinătoare grupurilor etnice minoritare la folosirea limbii materne şi a simbolurilor sale specifice în scopul perpetuării limbii, culturii, tradiţiilor sale. Ba mai mult,  România este parte şi la convenţii internaţionale care subliniază că nu se poate modifica organizarea administrativ-teritorială în detrimentul intereselor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale – însă problema reorganizării teritoriale nu este tema însemnării de faţă. Important este faptul că simbolurile care au însemnătate pentru populaţia minoritară sunt ocrotite de aceste convenţii, iar folosirea lor nu poate fi îngrădită de către majoritari. Aceste simboluri fac parte dintr-o cultură naţională, minoritară şi trebuiesc ocrotite de către stat.

Deci în însemnarea mea de blog, care a stârnit atâta indignare, eu m-am referit la simbolurile naţionalităţilor. Această însemnare a apărut în acelaşi timp, în care a fost făcută publică circulara prefectului de Harghita adresată autorităţilor locale – dar independent de aceasta –, document referitor la folosirea însemnelor şi simbolurilor altor state. Domnul prefect nu a ştiut de însemnarea mea, precum nu am ştiut nici eu de circulara emisă de dânsul. Dar conţinutul celor două documente s-a amestecat în discursul public, cu toate că în cele două documente este vorba de două lucruri total diferite. Circulara domnului prefect se referă la respectarea legislaţiei referitoare la folosirea, arborarea drapelelor altor state, în timp ce însemnarea mea de blog se referă la respectarea simbolurilor minoritare.

La baza însemnării mele a stat faptul că în anul 2009, Consiliul Judeţean Harghita a aprobat drapelul judeţului, care în opinia a publică a devenit drapelul secuiesc. La baza luării deciziei au stat două lucruri: folosirea drapelul în cauză este foarte răspândită în judeţul Harghita, majoritatea comunităţii locale s-a identificat cu acest simbol, pe de altă parte reprezentanţii poliţiei, ai prefecturii i-au şicanat, i-au sancţionat pe cei care au folosit acest simbol. Această stare de fapt a luat sfârşit în momentul în care drapelul în cauză a fost adoptat ca drapelul judeţului. Din păcate, o decizie judecătorească luată nu de mult a revocat această hotărâre a Consiliului Judeţean Harghita. În momentul de faţă cauza se află pe rol, dar a reapărut o problemă care a fost rezolvată în spiritul şi litera legii. Iar acest lucru nu este benefic pentru nimeni.

În însemnarea mea de blog m-am referit la acest fapt, din această cauză m-am adresat domnului prefect. Recunosc, a fost cam deplasată referirea la Belfast, deoarece relaţiile dintre români şi maghiari se bazează pe dialog, pe dezbatere, pe înţelegere, nu pe agresivitate.

Nu am ascuns niciodată faptul că minorităţile naţionale din România sunt ocrotite de cadrul juridic, în multe privinţe putem numi chiar generoase aceste prevederi în raport cu prevederile din alte state, dar subliniez că acest cadru juridic este departe de a fi perfect, mai sunt probleme nerezolvate, dar care prin voinţă comună şi efort comun pot fi rezolvate spre satisfacţia tuturor.

Înainte de a formula răspunsuri punctuale la comentarii, aş vrea să-i informez pe cititorii blogului meu că doresc să iniţiez pe această temă un şir de consultări cu domnul prefect, cu reprezentanţii comunităţii româneşti din judeţ, deoarece am convingerea că numai prin dialog permanent se poate convieţui într-un spaţiu multietnic.

Iar acum răspunsurile mele:

Attila:

Nu ştiu cum este reglementată folosirea drapelelor în America, în Germania sau în alte state, dar ştiu că înainte de a oficializa stindardul secuiesc ca drapel al judeţului Harghita, folosirea, arborarea lui a fost deseori sancţionată de unii poliţişti zeloşi. Dar am văzut – bănuiesc că aţi văzut şi dumneavoastră – numeroase fotografii prezentând locuitori de origine românească sau maghiară din Statele Unite, care au arborat pe un catarg înalt în faţa casei lor stindardul românesc sau pe cel maghiar, şi nu numai în zile de sărbătoare, ci în toate zilele anului. Iar acest fapt nu indignează pe nimeni…

Dacă facem comparaţii în acest sens între anumite state, merită să privim şi asupra unor state, care au o însemnată populaţie minoritară indigenă – deci nu imigrantă –, cum ar fi Finlanda, unde trăieşte o însemnată minoritate suedeză, sau Italia, unde în Tirolul de Sud trăieşte o mare comunitate austriacă. Am putea enumera îndelung ce înţeleg aceste state prin protecţia minorităţilor, dar dacă menţionez numai faptul că în Finlanda nu poţi deveni cadru universitar sau funcţionar public dacă nu ai un document care să ateste cunoştinţele lingvistice suedeze, ne putem da seama că apărarea drepturilor minoritare este un lucru foarte complex.

Iar în ce priveşte Ucraina, unde trăiesc în jur de 150 de mii de etnici maghiari şi 300 de mii de etnici români, ar fi benefică o acţiune comună în interesul aplicării legii referitoare le protecţia limbilor regionale.

Cătălin:

Scrieţi, că ne-aţi primit pe noi, maghiarii în ţară. Abordaţi problema dintr-o perspectivă greşită, deoarece noi nu am venit de prin alte părţi în satele, oraşele noastre. Statutul nostru nu este identic cu cel al românilor stabiliţi în Italia, sau cu statutul celor 100 de mii de maghiari stabiliţi în suburbiile Londrei. Noi trăim aici de mai bine de o mie de ani…

Ionuţ:

Folosirea drapelelor altor state este reglementată de o hotărâre de guvern. Eu în însemnarea din blogul meu am făcut referire la folosirea unui steag aprobat de Consiliul Judeţean Harghita – deci un for decizional din România – şi nu la arborarea stindardului statului maghiar.

Vali:

Statul german a înfiinţat într-un castel bavarez un liceu cu predare în limba maghiară pentru copiii emigranţilor maghiari, cu toate că în Germania nu a trăit niciodată o minoritate maghiară indigenă. Situaţia emigranţilor – precum a românilor stabiliţi în Italia sau Spania – nu este identică cu cea a minorităţilor indigene, ambele situaţii sunt tratate distinct de legislaţia internaţională, precum şi de legislaţia internă a statelor. Deci vă rog să nu puneţi semn de egalitate întrei sirienii şi chinezii stabiliţi în România şi minorităţile indigene, cum ar fi maghiarii sau saşii şi şvabii din ţară.

În consecinţă am convingerea că în multe problemele delicate – cum ar fi şi chestiunea minorităţilor – elita românească are multe lacune. Nu doresc să vorbesc în numele altora, dar în mod sigur UDMR mai are foarte mult de lucru în această privinţă, scopul fiind cel de a risipi imaginea falsă creată în opinia a foarte mulţi români, conform căreia maghiarii din România ar fi a comunitate cu pretenţii exagerate, avidă de privilegii. Nu suntem aşa. Lucrurile nespuse trebuie rostite, iar convingerea mea este că în această chestiune responsabilitatea cea mai mare stă în primul rând pe umerii conducătorilor comunităţilor locale. Această muncă cere sacrificii, dar acestea trebuie asumate de români şi maghiari deopotrivă.